PERSONALITĂȚI

Gheorghe Lazăr a fost cărturar, pedagog, teolog şi inginer român, considerat fondatorul învăţământului în limba naţională din Ţara Românească.

S-a născut la Avrig şi a făcut studiile la Sibiu, Cluj şi Viena. În anul 1816 a venit la Bucureşti unde i-a cunoscut pe boierii efori ai Şcolii din Ţara Românească pe lângă care a stăruit pentru crearea unei şcoli superioare moderne în limba română.

După ce s-au convins de pregătirea lui Gheorghe Lazăr, boierii efori au înaintat domnitorului Ion Gh. Caragea pe 10 decembrie 1817 o anafora prin care se propunea înfiinţarea unei şcoli domneşti unde „un profesor să fie însărcinat cu exercitarea ucenicilor la măsurarea câmpului”.

Prin opisul din 15 decembrie 1817 Caragea Vodă a aprobat această anaforă şi a poruncit să se facă cunoscută hotărârea domnească în toate judeţele ţării.

Cursurile au început în august 1818 la „Şcoala Academicească pentru Ştiinţele Filosoficeşti şi Matematiceşti” de la Academia Domnească Sfântul Sava din Bucureşti, unde s-au pregătit primii ingineri hotarnici care au studiat în Ţara Românească.

La 30 decembrie 1818, Gheorghe Lazăr lansa o înştiinţare către toţi locuitorii Bucureştiului prin care îi informa despre deschiderea noii şcoli spunând : „Măria Sa […], după ce a privit celelalte popoare şi limbi, mai ales evropeneşti (afară de limba cea ţigănească) toate se află bine împodibite cu şcoli mari şi Academii de ştiinţe strălucitoare, chiar în limbile lor, pentru procopsirea tinerilor, cu dreptu au judecat că cu ruşine vine unui popor şi neam ce este aşa vechi şi înzestrat cu toate rodurile pământului, precum şi cu toate darurile duhovniceşti, cu un cuvânt neam împărătesc şi care acum se află însuşi supt ocârmuirea prea înaltului schiptrul Măriei Sale, să nu aibă şi el o şcoală mai de treabă , o Academie cu ştiinţă, chiar în limba maicii sale, şi să se lase mai slab, mai scăzut şi mai batjocorit de toate celelalte limbi şi popoară ale feţei pământului”, iar pe tineri îi îndeamnă: „Veniţi toţi, de toate părţile şi de toată starea, veniţi la izvorul tămăduirii! La muzeul înfloririi!”.

Unul dintre boierii efori, Constantin Bălăceanu, care ştia că Gheorghe Lazăr este un bun topograf, căci îi făcuse ca probă un plan întocmai ca altul (al unui neamţ), pentru acelaşi loc (neamţul ridicând planul mult mai înainte), îi zice: „inginerie vrem noi, dascăle; să ne măsoare băieţii moşiile, şi de inginerie apucă‑te să‑i înveţi, căci socoteala o învaţă ei în toate băcăniile.”

Astfel, în programul (planul de învăţământ) anunţat, se găseau printre alte materii: aritmetica cu toate părţile ei, geometria teoreticească, trigonometria, algebra, gheodezia sau inţeneria cu iconomia şi arhitectura.

Gheorghe Lazăr a elaborat mai multe manuale prin traducerea sau compilarea celor utilizate în Europa, contribuind la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice în limba română. A introdus discipline de studiu noi, precum geometria, filosofia, geografia, gramatica şi termeni precum adunare, scădere, înmulţire, împărţire, latură, triunghi, sinus, cosinus, punct, linie, poligon, trapez care îşi păstrează forma şi azi.

Nicolae Vasilescu Karpen s-a născut la 28 noiembrie 1870 în Craiova.

A urmat cursurile primare și liceale la liceul Carol I din localitatea natală, unde s-a numărat an de an printre premianți.

După absolvirea liceului a frecventat cursurile Școlii Naționale de Poduri și Șosele, pe care a absolvit-o în anul 1891, ca șef de promoție.

După terminarea studiilor la Școala Națională de Poduri și Șosele a fost angajat la Ministerul Lucrărilor Publice unde s-a ocupat de lucrări inginerești rutiere și feroviare.

În anul 1899 pleacă la Paris pentru a-şi continua pregătirea la Şcoala Superioară de Electricitate, pe care a absolvit-o în 1901. În 1902 a absolvit şi Facultatea de Ştiinţe din Paris luându-și licenţa în fizică, mecanică şi matematică.

Şi-a continuat studiile şi cercetările pentru doctorat cu profesorii Gabriel Lippmann, Henri Poincaré şi Henri Moissan, obtinând titlul de doctor în anul 1904, cu teza “Cercetări asupra efectului magnetic al corpurilor electrice în miscare”. Teza, devenită clasică, l-a facut cunoscut pe inginerul fizician în comunitatea ştiinţifică mondială. Universitatea din Lille i-a incredintat Catedra de electrotehnică, la care a predat numai un trimestru. 

Animat de patriotism în anul 1905 s-a întors în ţară și începe să predea cursul de electricitate şi electrotehnică la Școala Națională de Poduri și Șosele. Va preda acest curs timp de 35 de ani. Ca dascăl N. V. Karpen avea o prestanță impunătoare, un calm proverbial și o vorbire moderată. Își pregătea lecțiile cu minuțiozitate, se documenta, își sistematiza materia în așa fel încât studenții să jungă la esența fenomenelor.

În anul 1918 a fost numit Director al Școlii Naționale de Poduri și Șosele. Din această calitate , împreună cu alți profesori, elaborează un studio aprofundat pentru înființarea Școlilor Politehnice în România, punând bazele învăţământului ingineresc modern, caracterizat printr-un conţinut complex, cu mai multe specialităţi.

A fost primul Rector al Școlii Politechnice din București, deţinând această funcţie din 1920 până în 1940. A acordat o importanţă specială lucrărilor practice de laborator, practicii în producţie, desfăşurată pe perioada vacanţei de vară, a introdus în Planul de învăţământ cursuri cu profil economic, administrativ şi juridic, cursuri pentru învăţarea limbilor străine. A înfiinţat doctoratul în inginerie.

A avut contribuţii teoretice şi practice originale în domeniile: electricitate, electrostatică, electromagnetism, telegrafia fără fir, pile electrice, aerodinamică, termodinamică, în electrochimie şi chimia fizică. În 1909 a propus, în premieră, printr-o notă intitulată „Asupra telefoniei la mare distanţă” şi adresată Academiei de Ştiinţe din Paris, folosirea curenţilor purtători de înaltă frecvenţă pentru telefonia prin cablu la mare distanţă, procedeu folosit în telefonia fără fir.

Începând din anii `20 Nicolae Vasilescu Karpen a făcut cercetări cu numeroase pile electrice, încercând să creeze dispozitive care sa producă energie „la nesfârșit”. În anul 1925 Karpen a publicat o lucrare sub titlul „Mişcarea perpetuă de speţa a 2-a este o consecinţă necesară a atomisticii”. În anul 1956 N.V. Karpen a conceput un prototip numit în literatura de specialitate pila K2 (Pila Karpen) pe care o numeşte o „pilă termoelectrică cu temperatură uniformă”. Explicația dată de Karpen pentru funcționarea acestei pile a surprins lumea științifică și crează controverse și astăzi la peste 60 de ani de la construcție.

Nicolae Vasilescu a fost membru corespondent al Academiei Române din 1919 și membru titular din 1923. A fost, de asemenea, în două rânduri (1 iunie 1929 – 30 mai 1932; 31 mai 1941 – 2 iunie 1944 ) vice-preşedinte al acestei înalte instituţii de ştiinţă şi cultură a ţării. A fost membru de onoare a numeroase foruri ştiinţifice de peste hotare, între care şi cunoscuta Societate a Electricienilor Francezi.

A încetat din viaţă la 2 martie 1964 la Bucureşti.

Costin Nenițescu a fost unul dintre cei mai importanți profesori de chimie pe care i-a avut România.

A fost fondatorul și promotorul unor noi ramuri ale chimiei în România și membru al Academiei Române.

S-a născut la 15 iulie 1902 la București fiind fiul lui Dimitrie S. Nenițescu, doctor în drept și științe politice, secretar general în Ministerul de Interne, Ministru al Industriei și deputat. 

După ce a absolvit Liceul Gh. Lazăr din București a fost admis la „Eidgenossische Technische Hochschule” din Zürich, unde îi va avea ca profesori pe celebri Peter Debye și Hermann Staudinger, ambii viitori laureați ai Premiului Nobel. 

În iarna anului 1921/1922 îl găsim pe Costin Nenițescu la Technische Hochschule, München unde va rămâne până la terminarea studiilor universitare și a doctoratului (1925).

La München activau în acel timp trei mari chimiști organicieni: Richard Willstätter (Premiul Nobel, 1915), Heinrich Wieland (Premiul Nobel, 1927) și Hans Fischer (Premiul Nobel, 1930). Dintre acești trei profesori, Costin Nenițescu este impresionat îndeosebi de Hans Fischer. Mai târziu, despre aceștia, C. Nenițescu spunea :” De la Fischer am învățat meseria de chimist, de cercetător…am învățat cum se pune problema în cercetare, ce poți să cercetezi și ce nu trebuie să cercetezi, unde să începi și unde să te oprești”.

Costin Nenițescu își susține dizertația la 19 februarie 1925 la Technische Hochschule, München și obține titlul de doctor inginer cu mențiunea maximă (reușit cu distincție), când nu împlinise 25 de ani.

În primăvara anului 1925 se întoarce în țară și își începe cariera didactică ca asistent suplinitor la laboratorul de Chimie Organică al Universității din București. În perioada 1925-1935 va preda cursurile de chimie organică și chimie generală la Universitatea din București.

În anul 1928 publică primele ediții ale tratatelor de „Chimie organică” și „Chimie generală”.  Mereu refăcute de autor aceste cărți reprezintă și astăzi cărți de referință pentru studenții de la facultățile de chimie din România. 

În luna februarie 1935 ocupă, prin concurs, catedra de „Chimie organică și aplicațiile ei” la Școala Politehnică din București. La 1 noiembrie 1936, C. Nenițescu este numit, prin Decret Regal, profesor definitiv la aceeași catedră. Va rămâne timp de 35 de ani la această catedră la Școala Politehnică din București și apoi la Institutul Politehnic din București. 

Pătruns de importanța problemei organizării învățământului pentru viitorul țării, profesorul Nenițescu a propus o reformă a învățământului superior chiar în plină epocă comunistă. Studiind învățământul din S.U.A. și Germania, el făcea propuneri dintre care unele sunt valabile și astăzi:

– reducerea numărului de cursuri și cel al orelor de predare;

– creșterea numărului orelor de laborator, organizarea de laboratoare permanent deschise;

– organizarea mai bună a orelor de laborator, studenții trebuind să execute lucrări individuale și nu pe grupe;

– transformarea seminariilor în instrumente didactice eficiente; toate cadrele didactice, inclusiv profesorii, ar trebui să îndrume cursurile de seminarii;

– introducerea unui sistem divizat în trei cicluri; introductiv (un an), ciclul A (doi ani) și ciclul B inclusiv diplomă (doi ani). Studenții care nu promovează în ciclul B vor primi titlul de inginer adjunct sau un alt titlu similar etc. 

Prin cercetările sale, Costin Nenițescu și-a adus o contribuție importantă în domeniul chimiei organice teoretice și aplicative, axate în special pe chimia hidrocarburilor (reacții Friedel – Crafts, în seria alcanilor, cicloalcanilor și alchenelor; chimia ciclobutadienei, a carbocationilor și a indolului), lucrări de pionierat privind reacțiile catalizate de clorura de aluminiu: izomerizarea hidrocarburior saturate cu oxid de carbon și natura intermediarilor carbocationici prin care ea are loc, cercetări în domeniul  compușilor ciclobutanici etc. 

A fost atât membru al Academiei Române cât și al Academiei Leopoldina (1963), al Academiei germane de științe din Berlin (1964), al Academiei de științe din München (1965), al Academiei Saxone de științe din Leipzig (1966), al Academiei de științe din Moscova (1966), al Academiei de științe din R.P. Polonă (1967) și al Academiei de științe din R.P. Ungaria (1970). 

Costin Nenițescu a încetat din viață la 28 iulie 1970.