Anghel Saligny este autorul a numeroase invenţii şi soluţii unice utilizate la proiectarea podurilor şi a construcţiilor industriale, la fundaţia cheiurilor portuare şi a docurilor, precum şi la construirea silozurilor de cereale prin folosirea prefabricatelor din beton, toate în premieră mondială.

De-a lungul vieţii sale, Anghel Saligny ocupă numeroase poziţii de conducere care implică ingineria. Este şeful Serviciului pentru Construirea Podurilor din Fierşi Antrepozitelor de la Brăila şi Galaţi (1885-1891), şeful lucrărilor podului de peste Dunăre (Feteşti- Cernavodă, 1891-1895), şeful lucrărilor de modernizare a Portului Constanţa (1901-1909), director general al Căilor Ferate (1895-1911), directorul Direcţiei Generale a Muniţiilor din Cadrul Ministerului de Război (1915-1916), ministrul Lucrărilor Publice (1918-1919), membru corespondent (1892-1897) şi membru titular (1897-1925) al Academiei Române şi vicepreşedinte şi preşedinte al aceleiaşi instituţii (1901-1904 și 1907-1910).

Anghel Saligny

(1854 – 1925)

Academician, inginer constructor, ministru și pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea și construcția podurilor și silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei românești.

Pionier al ingineriei naţionale şi mondiale, Anghel Saligny se stinge din viaţă pe 17 iunie 1925, la Bucureşti, dar amprenta operelor sale asupra modernizării României este profundă.

Aurel Perşu

(1890-1977)

Invenţia care l-a făcut celebru a fost un Automobil de formă aerodinamică cu patru roţi montate înăuntrul formei aerodinamice. Brevetul a fost obţinut în Germania în 1924, cererea de brevetare fiind adresată pe 13 noiembrie 1922.

După multe calcule şi experimente de laborator, el a ajuns la configuraţia ideală pentru un automobil. „Experimentele făcute au arătat că lăsând roţile afară, rezistenţa la înaintare este mult mai mare, căci aerul despicat axial face ca automobilul să opună rezistenţă iar forma aerodinamică perfectă e cea a unei picături de apă în cădere", afirma inginerul român.

După Primul Război Mondial, două domenii tehnice s-au luat la întrecere în câştigarea simpatiei publice: aviaţia şi automobilismul. Piloţii de curse şi aviatorii făceau atunci concurenţă serioasă starurilor de cinema. Pasionat de ambele domenii, inginerul român Aurel Perşu s-a gândit să le combine în momentul în care maşinile începuseră să depăşească 60 km/h, limita de la care rezistenţa mecanică la rulare a unei maşini este depăşită de rezistenţa aerodinamică. Maşinile începuseră să aibă necazurile avioanelor.

Datorita distanţei reduse dintre roţile din spate, inventatorul a renunţat la diferenţial în transmisie. Motorul tip A-G f Automobilbau Berlin este cu ardere internă şi cu aprindere prin scânteie. Are 4 cilindri în linie, cu o capacitate de 1.400 cmc şi un consum estimat la 5 l/100 km. În ţară, Aurel Perşu este conferenţiar la Şcoala Politehnică, iar din 1938 director general la Fabrica de avioane IAR Braşov.

Constantin Budeanu este numit asistent al profesorului Nicolae Vasilescu-Karpen la cursurile de Măsurători de Poduri şi Şosele din Bucureşti, încredinţându-i-se cursurile de Maşini electrice şi Tracţiune electrică. A avut un rol de seamă în dezvoltarea învăţământului superior electrotehnic, a inventat reostatul cu lichid şi a definit noţiuni în domeniul electrotehnicii.

Căutând să înţeleagă sensul fizic al fenomenelor, prin cercetări minuţioase reuşeşte să definească noţiunea de putere deformantă şi să-i conceapă metodele de calcul în tratatul Puissances réactives et fictives, publicat în 1927. Continuând cercetările, peste trei ani este capabil să definească noţiunea de factor de putere şi noţiunea de putere reactivă, denumind şi unitatea de măsură a acesteia VAR (Volt Amper Reactiv). Ele au fost adoptate imediat de Conferinţa Electrotehnică Internaţională de la Stockholm.

Constantin Budeanu

(1886-1959)

A avut un rol de seamă în dezvoltarea învăţământului superior electrotehnic din România, a inventat reostatul cu lichid şi a definit noţiuni noi în domeniul electrotehnicii. 

 

Sfătuit de profesori, se înscrie la concursul Academiei Române pentru obţinerea bursei "Vasile Adamachi" în domeniile electrotehnicii şi metrologiei. Câştigarea concursului îi permite să continue studiile la Şcoala Superioară de Electricitate din Paris, ca şef de promoţie. Directorul acestei ilustre facultăţi, profesorul Paul Janet, este atât de impresionat cunoştinţele tânărului inginer, încât îi va admite fără concurs pe toţi absolvenţii învăţământului superior eletrotehnic din Bucureşti şi Timişoara.

Gogu Constantinescu

(1881-1965)

Recunoaşterea inventatorului roman Gogu Constantinescu face şi obiectul unui articol publicat de revista britanică "The Graphic", în 1926, în care sunt reprezentaşi cei 17 titani ai lumii care au revoluţionat ştiinţa: Einstein, Edison, Kelvin, Marconi, Ch. Parsons, J.J. Thomson, J. Dewar, W. Ramsaz, D. Wright, Gogu Constantinescu, D. Ross, Marie Curie, E. Rutherford etc. În dreptul numelui lui Gogu Constantinescu figurează 317 brevete de invenţie patentate în Marea Britanie, Franţa, România, SUA, Danemarca, Austria, Germania, etc.

Printre domeniile marcate de geniul lui Gogu Constantinescu este utilizarea betonului armat la construcţia primului pod cu traverse drepte, din România, în 1906. De asemenea, inginerul român consolidează cupola Palatului Parlamentului, construieşte cupola minaretului Moscheii din Constanţa, etc. (într-o perioada în care folosirea acestui material era extrem de controversată), lucrări ce s-au pastrat până în zilele noastre.

Gândeşte primul hidroglisor, materializat, în jurul anului 1970, de către ruşi, tot el demonstrează efectul termic al sonicităţii , prin realizarea primului calorifer sonic, iar perforatorul de granit poate săpa cu uşurinţă tunele. Din păcate, nici astăzi perforatorul nu este folosit, apelându-se tot la clasicele dinamitări. Gogu Constantinescu se reîntoarce în ţară, în 1930 şi primeşte titlul de Doctor Honoris Causa în inginerie, din partea Institutului Politehnic Bucureşti.

În 1931, împreună cu ing. Ion Stroescu, construiește, în curtea Școlii Politehnice din București, prima suferie aerodinamică din România, la acea vreme singura instalație de acest gen din sud-estul Europei. Cu ajutorul acesdtei suferii, Elie Carafoli își continuă cercetările asupra aripilor de avion.

Cu ajutorul sufleriei de la Școala Politehnică generalizează o gamă de profile de aripă cu bord de fugă rotunjit, cunoscute sub numele de profile Carafoli, care pot fi calculate cu precizie cu ajutorul teoriei elaborate de către Elie Carafoli. În 1948 devine membru titular al Academiei Române și șeful Secției de mecanică aplicată.

În 1931, împreună cu ing. Ion Stroescu, construiește, în curtea Școlii Politehnice din București, prima suferie aerodinamică din România, la acea vreme singura instalație de acest gen din sud-estul Europei. Cu ajutorul acesdtei suferii, Elie Carafoli își continuă cercetările asupra aripilor de avion.

Elie Carafoli

(1901 – 1983)

Începând din anul 1919 urmează cursurile Școlii Politehnice din București și, după obținerea diplomei de inginer electromecanic, Elie Carafoli pleacă la Paris unde în 1924, obține licența în științe fizico-matematice la Sorbona.

 

În 1930, Elie Carafoli, împreună cu francezul Lucien Virmoux (reprezentantul Uzinelor Blériot Spad), proiectează primul avion românesc construit de uzinele IAR Brașov, IAR CV-11, unul dintre primele avioane din lume cu aripa joasă. Acestuia aveau să îi urmeze la scurt timp avioanele IAR 13, IAR 14, IAR 15 și IAR 16 care, prin soluțiile constructive avansate şi prin performanţele excepţionale, au reprezentat realizări recunoscute pe plan mondial.

Ion Mincu

(1852 – 1912)

Creator al stilului neoromânesc în perioada de formare a arhitecturii moderne din România, Ion Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiţionale din ţara noastră.

Ion Mincu obţine diploma de inginer cu medalia de aur a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Capitală. Ulterior se înscrie la École des Beaux- Arts din Paris. Experienţa acumulată îi aduce un plus de rafinament în toate creaţiile sale: desene, schiţe, lucrări. Prima lucrare în care se remarcă primele elemente ale stilului neoromânesc a fost Casa generalului Iacob Lahovary, astăzi anexă a Spitalului Cantacuzino.

Faima câştigată de Ion Mincu îl determină pe arhitectul francez Albert Ballu să-i încredinţeze proiectul de interior pentru Palatul de Justiţie, constuit între 1890 și 1895.

Sunt de remarcat pentru stilul neoromânesc sau bizantin Palatul Administrativ din Galaţi, Banca Comercială din Craiova, Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel din Constanţa, Vila Robescu din Sinaia, biserica Izvorul Tămăduirii din Valea Călugărească; în Capitală Casa Petraşcu din Piaţa Romană, Restaurantul Monte Carlo din Cişmigiu; a început restaurarea Bisericii şi Mănăstirii Stavropoleos, esenţială pentru renaşterea stilului autohton.

Între 1903 și 1912, între atribuțiile sale a figurat și cea președinte al Societății Arhitecților Români. Ion Mincu se stinge din viaţă pe 6 decembrie 1912, la Bucureşti.

În 1821, tânărul Petrache Poenaru devine om de taină și secretarul pandurului Tudor Vladimirescu. Îl sfătuiește pe revoluționar sa tipărească „Foaia de propagandă”, primul ziar românesc de profil și, mai mult, Poenaru concepe primul drapel tricolor modern pentru români. Inspirându-se din modelul francez, Poenaru folosește culorile roșu, galben și albastru pentru steagul revoluționarilor, preluat ulterior de pașoptiști. Tricolorul avea să devină drapel național numai din 1881.

În 1838 este numit director general al școlilor din Ţara Românească, funcție cu grad de demnitar, și înființează școlile publice sătești din Muntenia. Numărul acestora ajunsese în preajma Revoluției de la 1848 la 2.236.

În 1870, la 10 septembrie, devine membru al Academiei Române. Primirea oficială era programată pentru 8 septembrie 1871, dar, Petrache Poenaru fiind bolnav, discursul de recepție, intitulat Gheorghe Lazar și Școala Română, este citit de prietenul ău Gheorghe Sion.

Petrache Poenaru

(1799 - 1875)

Studentul Petrache Poenaru
revoluţionează instrumentele de scris
cu „condeiul portăreţ fără sfârşit,
alimentându-se însuşi cu cerneală”.
„Stilograful” este precursorul stiloului
modern, primul toc rezervor cu pompiţă.
Îşi brevetează invenţia mai întâi la Viena,
apoi la Paris, cu Brevetul nr. 3.208, din
25 mai 1827, sub denumirea „La plume
portable sans fin, qui s’alimente
elle-même avec de l’encre.”

NICOLAE VASILESCU - KARPEN

(1870 - 1964)

Încă înainte de Primul Război Mondial începe să lucreze la teoria unei pile electrice capabile să genereze energie la nesfârșit. Primește brevetul în anul 1922. Finalizează prototipul în 1950 și, de atunci, pila termoelectrică cu temperatură uniformă funcționează folosind exclusiv căldura mediului ambiant și furnizează energie fără întrerupere, mai bine de 66 de ani. Un exemplar al acesteia poate fi văzut și astăzi, la Muzeul Tehnic „Dimitrie
Leonida” din București. „Francezii au fost foarte interesați de acest obiect în anii ’70 și au încercat să-l păstreze. Odată cu trecerea timpului, faptul că această baterie nu a încetat să producă energie a devenit clar. S-a lansat chiar mitul că ar fi o mașinărie perpetuum-mobile.” – Nicolae Diaconescu

Se naşte la Craiova, pe 22 decembrie 1870. Aici Nicolae Vasilescu-Karpen (apare ortografiat Carpen şi Carpan) frecventează şcoala primară, apoi obține rezultate strălucite şi la Colegiul Național „Carol I”. Se înscrie la cursurile şcolii naționale de Poduri şi şosele din Bucureşti, pe care o absolvă ca şef de promoție în anul 1891, la 21 de ani. Este atras de domeniul electrotehnicii şi tânărul inginer român pleacă la Paris pentru a urma cursurile Școlii Superioare de Electricitate, absolvită în 1900 în paralel cu Universitatea.

În anul 1909 propune, pentru prima oară în lume, printr-o notă adresată Academiei de Științe din Paris, folosirea curenților purtători de înaltă frecvență pentru telefonia prin cablu la mare distanță.

Concepe şi realizează practic pilele K, care îşi iau energia necesară funcționării exclusiv din căldura mediului ambiant.

În 1923 este admis în rândurile Academiei Române şi, în 1941, primeşte titlul de doctor honoris causa al Politehnicii Bucureşti.

Se naşte pe 24 iulie 1882, în Bucureşti. Studiile primare şi liceale le frecventează în diferite localități din țară, urmându-şi tatăl care se muta frecvent cu serviciul. Astfel, primii ani gimnaziali îi absolvă la Craiova, următorii doi ani, la Roman, iar cursul superior al liceului, la Iaşi, ca intern. Încă din aceasta perioadă a vieții, Traian Lalescu dovedeşte un mare talent pentru matematică, fiind colaborator al „Gazetei matematice” încă din clasa a cincea.

În ciuda activității didactice intense, Lalescu publică, în 1911, prima monografie din lume dedicată ecuațiilor integrale, intitulată Introducere la teoria ecuațiunilor integrale. După numai un an, lucrarea este publicată şi la Paris, cu o prefață de Émile Picard, cu titlul Introduction à la théorie des équations intégrales.

În 1918, după terminarea Primului Război Mondial, este trimis în misiune diplomatică la Paris, unde activează în grupul format în jurul revistei unioniste „La Roumanie”. Pentru a sprijini mişcarea națională publică, tot la Paris, monografia Le problème ethnographique du Banat („Problema etnografică a Banatului”). În această lucrare face o analiză statistică a Banatului actual, pentru a putea fi utilizată apoi ca bază de discuție pentru o analiză critică a diverselor argumente invocate de către adversarii noştri în cursul tratativelor de pace.

TRAIAN LALESCU

(1882 - 1929)

A fost un matematician care a manifestat o pluralitate de interese matematice în domenii care de abia se prefigurau pe scena științei. Are un rol important în reorganizarea învățământului superior din perioada imediat următoare Primului Război Mondial. Publică prima monografie din lume dedicată ecuațiilor integrale.

SIMION STOILOW

(1887 - 1961)

Este unul dintre creatorii teoriei topologice a funcțiilor. Simion Stoilow a publicat zeci de lucrări științifice ce conțin contribuții originale în cercetarea matematică. Teorema de descompunere Stoilow, suprafețele Iversen-Stoilow și frontiera Kerekjarto-Stoilow sunt concepte ce îi poartă numele.

 

Se naşte în Bucureşti, pe 14 septembrie 1887. Școala primară şi liceul le urmează la Craiova, oraşul natal al mamei sale. În 1907 Simion Stoilow pleacă la Paris, unde se înscrie la Facultatea de Științe a Universității Sorbona. Dupa trei ani obține licența în matematică. În următorii patru ani lucrează la teza de doctorat, dar în 1914 este chemat în țară pentru a-şi satisface stagiul militar, încheiat cu gradul de sublocotenent.

În iunie 1916, Simion Stoilow reuşeşte să îşi susțină teza de doctorat cu titlul Sur une classe de fonctions de deux variables définies par les equations linéaires aux dérivées partielles („Asupra unei clase de funcții cu două variabile definite prin ecuații lineare cu derivate parțiale”).

Simion Stoilow a publicat 102 lucrari, între care 62 conțin contribuții originale în cercetarea matematică. În istoria matematicii, numele lui Simion Stoilow este imortalizat prin teorema de descompunere Stoilow, suprafețele Iversen-Stoilow sau frontiera Kerekjarto-Stoilow, conceptul de transformare interioară etc.

Se naște pe 9 decembrie 1891, la Tecuci. Fiu al institutorului Constantin Manoilescu, absolvent al Academiei Mihăilene și autor de manuale școlare, Mihail Manoilescu urmează cursurile Liceului Național din Iași, orașul în care se stabilise mama sa, Natalia Manoilescu, după decesul soțului. În anul 1910 a reușit primul la examenul de admitere la Școala Naționala de Poduri și Șosele din București, pe care o va absolvi ca șef de promoție în 1915.

În 1923 va publica cunoscuta lucrare Neoliberalismul.

Se va dedica activității științifice și didactice: va fi profesor de economie la Institutul Politehnic din București, președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România și fondator, în anul 1932, al revistei „Lumea Nouă”, în care își va expune teoria corporatistă.

Ca adept al principiului enunțat de Durkheim conform căruia știința nu trebuie să se substituie religiei, în 1935 va înălța o biserica pe moșia sa din Șorecani, județul Cluj. Ca om politic își va expune opiniile în lucrarea Generația nouă și politica veche, apăruta în 1935, și va înființa partidul Liga Naționala Corporatistă.

În 1937 se va apropia de Mișcarea Legionară, în doctrina căreia depistase multe dintre ideile sale și, mai ales, ale lui Durkheim, precum rolul religiei și al frățiilor în viața comunității, analizat în profunzime de sociologul francez.

MIHAIL MANOILESCU

(1891 - 1950)

Alături de Jean-Baptiste Colbert, Claude de Bullion, Thomas Mun, Henry Carey, Friedrich List și Mihai Eminescu, Mihail Manoilescu poate fi considerat unul dintre arhitecții ideii protecționismului, având, în același timp, meritul de a teoretiza metoda științifică a protecționismului. Prin principiile sale, protecționismul manoilescian are marele merit de a ordona gândirea economică națională în raport cu dinamica geoeconomică și geopolitică a sistemului de apartenență.

PETRE SERGESCU

(1893 - 1954)

„Un om foarte cult și care știe să scrie, un matematic care-și știe cumpăni gândul și rostul a fost legat prin inima sa de o țară pe care cu iubire a căutat s-o cunoască... și s-a simțit dator să ne comunice impresiile sale. A scrie nu e de fapt decât a îndeplini o funcțiune socială, a colabora în atmosfera de cunoștințe și sentimente a unui popor. P. Sergescu o face cu preciziune și cu căldură.” – Nicolae Iorga

Se naște la Drobeta-Turnu Severin, pe 17 decembrie 1893, într-o familie de intelectuali. Tatal său, Constantin Sergescu, era medic veterinar, iar mama sa, Angela, absolvise bacalaureatul.

Petre Sergescu face școala primară la Turnu-Severin. Deși în clasa I își pierde un ochi într-un joc cu bulgări de zăpadă, el ramâne elev sârguincios, pentru ca mama sa îi citea cărțile de școală.

Întors la București, în noiembrie 1923, susține doctoratul în matematici cu teza Sur les noyaux symétrisables, în fața foștilor săi profesori Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și David Emmanuel.

Petre Sergescu pune bazele revistei „Mathematica”, în anul 1929,  fiind profesor agregat de geometrie analitică la Universitatea din Cluj și conducătorul ei, până în 1948.

La cedarea Ardealului de Nord (1940), cu ocazia transferării Facultății de Științe din Cluj la Timișoara, menține vie activitatea Seminarului de matematici, iar între 1945 și 1946 este rector al Politehnicii din București.

Opera științifică a lui Petre Sergescu însumează 161 de cărți și articole pe care le-a publicat în „Mathematica”, „Buletinul Societății române de Științe”, „Buletinul Politehnicii din București”.

Se naște la București, pe 15 iulie 1902. După ce a absolvit liceul în București, la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, Costin D. Nenițescu pleacă în Elveția, unde urmează studiile universitare, în perioada 1920-1922. Apoi pleacă la München, unde sub îndrumarea lui Hans Fisher, urmează cursuri doctorale. Pe timpul studiilor doctorale, fără ajutorul mentorului său, a reușit să pună la punct o cale originală de sinteză a indolului (benzopirol), denumită ulterior sinteza Nenițescu.

Dăruit cercetării și înconjurat de tineri colaboratori de mare valoare, Nenițescu reușește să identifice trei noi șiruri de reacții chimice, care aveau să îi poarte numele: sinteze de derivați ai indolului prin reducerea dinitrostirenilor; sinteze de derivați ai indolului prin condensarea parabenzochinonelor cu esteri aminocrotonici și acilarea reductivă a alchenelor. Acestora li se va adăuga, după 1960, și reacția Balaban-Nenițescu-Praill de sinteză a sărurilor de piriliu prin diacilarea alchenelor.

Cercetările asupra ciclobutadienei îl conduc către sinteza cis-diclorobutadienei, numită mai târziu diclorura Nenițescu și a primei anulene (C10H10), cunoscută astăzi sub denumirea de hidrocarbura Nenițescu. Unul dintre dimerii benzociclobutadienei se numește acum dimerul Nenițescu.

COSTIN D. NENIȚESCU

(1902 - 1970)

Cel mai de seamă cercetător în chimie pe care l-a avut România, Costin D. Nenițescu este savantul român care lămurește problemele legate de ciclobutadienă (C4H4), cercetările sale conducându-l către sinteza numită mai târziu „diclorura Nenițescu” și a primei anulene (C10H10) ce va purta numele de „hidrocarbura Nenițescu”.

ION I. AGÂRBICEANU

(1907 - 1971)

Pionier al fizicii laserilor, Ion I. Agârbiceanu a construit, în 1962, primul laser românesc. Trecuseră numai doi ani de când fizicianul Theodore Maiman realizase primul laser cu rubin. Cine era omul din spatele acestei uriașe reușite?

Se naște pe 6 ianuarie 1907, în comuna Bucium-Sasa din Munții Apuseni, județul Alba. Încă din copilărie Ion I. Agârbiceanu începe să fie preocupat de științe, în special de fizică și astronomie. Copil extrem de inteligent, Ion I. Agârbiceanu începe școala la numai cinci ani. Urmează apoi cursurile Liceului „George Barițiu” din Cluj, absolvite în 1925. Studiile universitare le parcurge la Institutul Electrotehnic din București și, în 1928, obține titlul de inginer.

Cariera universitară o începe abia în 1948, când devine profesor de fizică generală la Institutul de Petrol și Gaze din București. Între 1951 și 1955 îl găsim profesor la Facultatea de Matematică și Fizică, după care devine șeful Catedrei de fizică a Institutului Politehnic din București.

Cu siguranță, cea mai importantă realizare a Laboratorului de Metode Optice în Fizica Nucleară, condus de Agârbiceanu, a fost realizarea primului laser românesc. În luna octombrie 1962, în laboratorul lui Agârbiceanu intra în funcțiune primul laser românesc. Acesta era un laser cu heliu-neon, realizat după un concept original, ce emitea în domeniul infraroșu al spectrului electromagnetic. Rezultatul a fost comunicat lumii științifice prin lucrarea Contributions à l’étude des lasers aux gas („Contribuții la studiul laserilor cu gaz”).

Se naște pe 27 martie 1908, la București. În 1926 Șerban Țițeica absolvă Liceul „Mihai Viteazul”, apoi se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București și, în 1929, obține două licențe: în științe fizice și chimice și în științe matematice.

Fiind interesat de fizica cuantică, Șerban Țițeica dorește să aprofundeze acest domeniu și din acest motiv, în 1930, pleacă în Germania pentru a urma cursuri doctorale la Universitatea din Leipzig. Între anii 1936-1937, Șerban Țițeica publică o serie de trei articole fundamentale, în care studiază procesul de frânare a unui fascicul de ioni trecând printr-un mediu.

Șerban Țițeica desfășoară o intensă activitate de cercetare, materializată printr-un șir lung de articole în care abordează subiecte diverse, cum ar fi: studiul radiației multipolare, propagarea căldurii, mecanica statistică clasică și relativistică etc. Între anii 1938-1963, Șerban Țițeica colaborează susținut cu Costin D. Nenițescu pentru elaborarea unor lucrări în domeniul chimiei organice. În prima dintre ele, aceștia stabilesc o relație între temperatura de topire și numărul atomilor de carbon, pentru seria alcanilor normali superiori. În celelalte lucrări este analizată cinetica unor reacții de alchilare a nucleului aromatic.

ȘERBAN ȚIȚEICA

(1908 - 1985)

Este întemeietorul școlii românești de fizică teoretică. Interesat de fizica cuantică, domeniu în care își ia doctoratul, Șerban Țițeica determină prin studiile sale expresia cuantică care îi poartă numele. A desfășurat și o intensă activitate de cercetare, abordând subiecte diverse, cum ar fi studiul radiației multipolare, propagarea căldurii, mecanica statistică clasică și relativistică.

JUSTIN CAPRĂ

(1933 - 2015)

Ce-ar putea deveni un copil de cinci ani care își meșterește singur câteva păpuși din lemn, le pune pe un disc, căruia îi atașează un mecanism de ceas stricat și face astfel ca păpușile să se învârtă? Inventator – ar fi gândul imediat. Într-adevăr, „Hora păpușilor de lemn” este prima din cele peste 100 de invenții ale lui Justin Capră, poate cel mai cunoscut inventator din România ultimilor ani.

Se naște pe 22 februarie 1933, la Măgureni, județul Prahova. După școala primară, Justin Capră face gimnaziul la Liceul „Dumitru Barbu Știrbei” din Câmpina, urmat de studii liceale la Școala Tehnică de Petrol.

Aflat în armată, Justin Capră se gândea la o metodă să plece din cazarmă în oraș, fără să fie prins de superiori. Așa s-a născut prima sa invenție importantă, rucsacul zburător, a cărui primă variantă o realizează în 1956.

În 1964 construiește și un elicopter portativ pentru juniori, cu care face probe la Aeroportul Băneasa.

Nici domeniul transportului terestru nu scapă ingeniozității lui Justin Capră, care creează mai multe vehicule cu două, trei și patru roți. Cel mai cunoscut automobil al său este Soleta F – cea mai mică mașină din lume, cu un consum redus de benzină (0,5 l/100 km).

Prin anii 1970 Iustin Capră proiectează și o mașină nepoluantă, SARMIS, fără volan și fără pedalier, comenzile făcându-se de la un buton așezat pe carcasa fotoliului. Din această serie, modelul SARMIS EM 4K, cu o greutate proprie de 140 kg și greutatea acumulatorilor de 180 kg, atingea pe drum drept o viteză de 60 k

Se naște pe 16 octombrie 1897, la București. Studiile secundare le face la Liceul „Gheorghe Lazăr” din aceeași localitate, pe care îl absolvă în 1915. La terminarea liceului vorbea fluent limbile franceză, engleză și germană. În tot acest timp, Alexandru Proca este puternic atras de matematică și devine corespondent al revistei „Gazeta matematică”. După susținerea bacalaureatului, se înscrie la Facultatea de Științe, Secția matematică, a Universității din București.

În 1933 își susține teza de doctorat cu titlul Sur la Théorie relativiste de l’électron de Dirac dans un champ nul („Despre teoria relativistă a electronului lui Dirac într-un câmp nul”).

Între 1936 și 1941 publică o serie de lucrări teoretice privind ecuațiile fundamentale care descriu particulele elementare cunoscute la acea dată, precum și ecuațiile fundamentale care descriu câmpurile bozonice vectoriale masive, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de ecuațiile lui Proca. Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1943, în urma intervențiilor repetate ale unor reputați fizicieni portughezi, Alexandru Proca pleacă în Portugalia, unde a predat cursuri la Universitatea din Porto. În 1944, Royal Society din Londra și Amiralitatea britanică îl invită să participe la efortul de război al forțelor aliate. Astfel, ia parte la studiile asupra radarului, în cadrul misiunii științifice franceze.

ALEXANDRU PROCA

(1897 - 1955)

Românul Alexandru Proca este considerat, așa cum spunea academicianul Basarab Nicolescu, ca fiind fondatorul școlii franceze de fizică teoretică. Este atras de domenii de vârf ale fizicii moderne: teoria relativității și teoria electronului elaborată de Paul Dirac. Cercetările sale au avut ca scop ecuațiile fundamentale care descriu câmpurile bozonice vectoriale masive, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de „ecuațiile lui Proca”.