Constantin Budeanu este numit asistent al profesorului Nicolae Vasilescu-Karpen la cursurile de Măsurători de Poduri şi Şosele din Bucureşti, încredinţându-i-se cursurile de Maşini electrice şi Tracţiune electrică. A avut un rol de seamă în dezvoltarea învăţământului superior electrotehnic, a inventat reostatul cu lichid şi a definit noţiuni în domeniul electrotehnicii.

Căutând să înţeleagă sensul fizic al fenomenelor, prin cercetări minuţioase reuşeşte să definească noţiunea de putere deformantă şi să-i conceapă metodele de calcul în tratatul „Puissances réactives et fictives”, publicat în 1927. Continuând cercetările, peste trei ani este capabil să definească noţiunea de factor de putere şi noţiunea de putere reactivă, denumind şi unitatea de măsură a acesteia – VAR (Volt Amper Reactiv). Ele au fost adoptate imediat de Conferinţa Electrotehnică Internaţională de la Stockholm.

Printre domeniile marcate de geniul lui Gogu Constantinescu este utilizarea betonului armat la construcţia primului pod cu traverse drepte, din România, în 1906. De asemenea, inginerul român consolidează cupola Palatului Parlamentului, construieşte cupola minaretului Moscheii din Constanţa, etc. (într-o perioada în care folosirea acestui material era extrem de controversată), lucrări ce s-au pastrat până în zilele noastre.

Gândeşte primul hidroglisor, materializat, în jurul anului 1970, de către ruşi, tot el demonstrează efectul termic al sonicităţii , prin realizarea primului calorifer sonic, iar perforatorul de granit poate săpa cu uşurinţă tunele. Din păcate, nici astăzi perforatorul nu este folosit, apelându-se tot la clasicele dinamitări. Gogu Constantinescu se reîntoarce în ţară, în 1930 şi primeşte titlul de Doctor Honoris Causa în inginerie, din partea Institutului Politehnic Bucureşti.

În 1931, împreună cu ing. Ion Stroescu, construiește, în curtea Școlii Politehnice din București, prima suflerie aerodinamică din România, la acea vreme singura instalație de acest gen din sud-estul Europei. Cu ajutorul acestei suflerii, Elie Carafoli își continuă cercetările asupra aripilor de avion.

Cu ajutorul sufleriei de la Școala Politehnică, generalizează o gamă de profile de aripă cu bord de fugă rotunjit, cunoscute sub numele de profile Carafoli, care pot fi calculate cu precizie cu ajutorul teoriei elaborate de către Elie Carafoli. În 1948 devine membru titular al Academiei Române și șeful Secției de mecanică aplicată.

În 1931, împreună cu ing. Ion Stroescu, construiește, în curtea Școlii Politehnice din București, prima suflerie aerodinamică din România, la acea vreme singura instalație de acest gen din sud-estul Europei. Cu ajutorul acestei suflerii, Elie Carafoli își continuă cercetările asupra aripilor de avion.

Faima câştigată de Ion Mincu îl determină pe arhitectul francez Albert Ballu să-i încredinţeze proiectul de interior pentru Palatul de Justiţie, constuit între 1890 și 1895.

Sunt de remarcat pentru stilul neoromânesc sau bizantin Palatul Administrativ din Galaţi, Banca Comercială din Craiova, Catedrala Sfinţii Petru şi Pavel din Constanţa, Vila Robescu din Sinaia, biserica Izvorul Tămăduirii din Valea Călugărească; în Capitală Casa Petraşcu din Piaţa Romană, Restaurantul Monte Carlo din Cişmigiu; a început restaurarea Bisericii şi Mănăstirii Stavropoleos, esenţială pentru renaşterea stilului autohton.

Între 1903 și 1912, între atribuțiile sale a figurat și cea de președinte al Societății Arhitecților Români. Ion Mincu se stinge din viaţă pe 6 decembrie 1912, la Bucureşti.

În 1821, tânărul Petrache Poenaru devine om de taină și secretarul pandurului Tudor Vladimirescu. Îl sfătuiește pe revoluționar sa tipărească „Foaia de propagandă”, primul ziar românesc de profil și, mai mult, Poenaru concepe primul drapel tricolor modern pentru români. Inspirându-se din modelul francez, Poenaru folosește culorile roșu, galben și albastru pentru steagul revoluționarilor, preluat ulterior de pașoptiști. Tricolorul avea să devină drapel național din 1881.

În 1838 este numit director general al școlilor din Ţara Românească, funcție cu grad de demnitar, și înființează școlile publice sătești din Muntenia. Numărul acestora ajunsese în preajma Revoluției de la 1848 la 2.236.

În 1870, la 10 septembrie, devine membru al Academiei Române. Primirea oficială era programată pentru 8 septembrie 1871, dar, Petrache Poenaru fiind bolnav, discursul de recepție, intitulat “Gheorghe Lazar și Școala Română”, este citit de prietenul său, Gheorghe Sion.

Se naşte la Craiova, pe 22 decembrie 1870. Aici Nicolae Vasilescu-Karpen (apare ortografiat Carpen şi Carpan) frecventează şcoala primară, apoi obține rezultate strălucite şi la Colegiul Național „Carol I”. Se înscrie la cursurile şcolii naționale de Poduri şi şosele din Bucureşti, pe care o absolvă ca şef de promoție în anul 1891, la 21 de ani. Este atras de domeniul electrotehnicii şi tânărul inginer român pleacă la Paris pentru a urma cursurile Școlii Superioare de Electricitate, absolvită în 1900 în paralel cu Universitatea.

În anul 1909 propune, pentru prima oară în lume, printr-o notă adresată Academiei de Științe din Paris, folosirea curenților purtători de înaltă frecvență pentru telefonia prin cablu la mare distanță.

Concepe şi realizează practic pilele K, care îşi iau energia necesară funcționării exclusiv din căldura mediului ambiant.

În 1923 este admis în rândurile Academiei Române şi, în 1941, primeşte titlul de doctor honoris causa al Politehnicii Bucureşti.

Se naşte pe 24 iulie 1882, în Bucureşti. Studiile primare şi liceale le frecventează în diferite localități din țară, urmându-şi tatăl care se muta frecvent cu serviciul. Astfel, primii ani gimnaziali îi absolvă la Craiova, următorii doi ani, la Roman, iar cursul superior al liceului, la Iaşi, ca intern. Încă din aceasta perioadă a vieții, Traian Lalescu dovedeşte un mare talent pentru matematică, fiind colaborator al „Gazetei matematice” încă din clasa a cincea.

Cu toată activitatea didactică intensă, Lalescu publică, în 1911, prima monografie din lume dedicată ecuațiilor integrale, intitulată „Introducere la teoria ecuațiunilor integrale”. După numai un an, lucrarea este publicată şi la Paris, cu titlul „Introduction à la théorie des équations intégrales”, având o prefață de Émile Picard.

În 1918, după terminarea Primului Război Mondial, este trimis în misiune diplomatică la Paris, unde activează în grupul format în jurul revistei unioniste „La Roumanie”. Pentru a sprijini mişcarea națională publică, tot la Paris, monografia „Le problème ethnographique du Banat” („Problema etnografică a Banatului”). În această lucrare face o analiză statistică a Banatului actual, pentru a putea fi utilizată apoi ca bază de discuție pentru o analiză critică a diverselor argumente invocate de către adversarii noştri în cursul tratativelor de pace.

Se naşte în Bucureşti, pe 14 septembrie 1887. Școala primară şi liceul le urmează la Craiova, oraşul natal al mamei sale. În 1907 Simion Stoilow pleacă la Paris, unde se înscrie la Facultatea de Științe a Universității Sorbona. După trei ani obține licența în matematică. În următorii patru ani lucrează la teza de doctorat, dar în 1914 este chemat în țară pentru a-şi satisface stagiul militar, încheiat cu gradul de sublocotenent.

În iunie 1916, Simion Stoilow reuşeşte să îşi susțină teza de doctorat cu titlul „Sur une classe de fonctions de deux variables définies par les equations linéaires aux dérivées partielles” („Asupra unei clase de funcții cu două variabile definite prin ecuații lineare cu derivate parțiale”).

Simion Stoilow a publicat 102 lucrări, între care 62 conțin contribuții originale în cercetarea matematică. În istoria matematicii, numele lui Simion Stoilow este imortalizat prin teorema de descompunere Stoilow, suprafețele Iversen-Stoilow sau frontiera Kerekjarto-Stoilow, conceptul de transformare interioară etc.

Se naște pe 9 decembrie 1891, la Tecuci. Fiu al institutorului Constantin Manoilescu, absolvent al Academiei Mihăilene și autor de manuale școlare, Mihail Manoilescu urmează cursurile Liceului Național din Iași, orașul în care se stabilise mama sa, Natalia Manoilescu, după decesul soțului. În anul 1910 a reușit primul la examenul de admitere la Școala Naționala de Poduri și Șosele din București, pe care o va absolvi ca șef de promoție în 1915.

În 1923 va publica cunoscuta lucrare „Neoliberalismul”.

Se va dedica activității științifice și didactice: va fi profesor de economie la Institutul Politehnic din București, președinte al Asociației Generale a Inginerilor din România și fondator, în anul 1932, al revistei „Lumea Nouă”, în care își va expune teoria corporatistă.

Ca adept al principiului enunțat de Durkheim conform căruia știința nu trebuie să se substituie religiei, în 1935 va înălța o biserică pe moșia sa din Șorecani, județul Cluj. Ca om politic își va expune opiniile în lucrarea „Generația nouă și politica veche”, apăruta în 1935, și va înființa partidul Liga Naționala Corporatistă.

În 1937 se va apropia de Mișcarea Legionară, în doctrina căreia depistase multe dintre ideile sale și, mai ales, ale lui Durkheim, precum rolul religiei și al frățiilor în viața comunității, analizat în profunzime de sociologul francez.

Se naște la Drobeta-Turnu Severin, pe 17 decembrie 1893, într-o familie de intelectuali. Tatal său, Constantin Sergescu, era medic veterinar, iar mama sa, Angela, absolvise bacalaureatul.

Petre Sergescu face școala primară la Turnu-Severin. Deși în clasa I își pierde un ochi într-un joc cu bulgări de zăpadă, el ramâne elev sârguincios, pentru că mama sa îi citea cărțile de școală.

Întors la București, în noiembrie 1923, susține doctoratul în matematici cu teza „Sur les noyaux symétrisables”, în fața foștilor săi profesori Gheorghe Țițeica, Traian Lalescu și David Emmanuel.

Petre Sergescu pune bazele revistei „Mathematica”, în anul 1929,  fiind profesor agregat de geometrie analitică la Universitatea din Cluj și conducătorul ei, până în 1948.

La cedarea Ardealului de Nord (1940), cu ocazia transferării Facultății de Științe din Cluj la Timișoara, menține vie activitatea Seminarului de matematici, iar între 1945 și 1946 este rector al Politehnicii din București.

Opera științifică a lui Petre Sergescu însumează 161 de cărți și articole pe care le-a publicat în „Mathematica”, „Buletinul Societății române de Științe”, „Buletinul Politehnicii din București”.

Se naște la București, pe 15 iulie 1902. După ce a absolvit liceul în București, la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, Costin D. Nenițescu pleacă în Elveția, unde urmează studiile universitare, în perioada 1920-1922. Apoi pleacă la München, unde sub îndrumarea lui Hans Fisher, urmează cursuri doctorale. Pe timpul studiilor doctorale, fără ajutorul mentorului său, a reușit să pună la punct o cale originală de sinteză a indolului (benzopirol), denumită ulterior sinteza Nenițescu.

Dăruit cercetării și înconjurat de tineri colaboratori de mare valoare, Nenițescu reușește să identifice trei noi șiruri de reacții chimice, care aveau să îi poarte numele: sinteze de derivați ai indolului prin reducerea dinitrostirenilor; sinteze de derivați ai indolului prin condensarea parabenzochinonelor cu esteri aminocrotonici și acilarea reductivă a alchenelor. Acestora li se va adăuga, după 1960, și reacția Balaban-Nenițescu-Praill, de sinteză a sărurilor de piriliu prin diacilarea alchenelor.

Cercetările asupra ciclobutadienei îl conduc către sinteza cis-diclorobutadienei, numită mai târziu diclorura Nenițescu și a primei anulene (C10H10), cunoscută astăzi sub denumirea de hidrocarbura Nenițescu. Unul dintre dimerii benzociclobutadienei se numește acum dimerul Nenițescu.

Se naște pe 6 ianuarie 1907, în comuna Bucium-Sasa din Munții Apuseni, județul Alba. Încă din copilărie Ion I. Agârbiceanu începe să fie preocupat de științe, în special de fizică și astronomie. Copil extrem de inteligent, Ion I. Agârbiceanu începe școala la numai cinci ani. Urmează apoi cursurile Liceului „George Barițiu” din Cluj, absolvite în 1925. Studiile universitare le parcurge la Institutul Electrotehnic din București și, în 1928, obține titlul de inginer.

Cariera universitară o începe abia în 1948, când devine profesor de fizică generală la Institutul de Petrol și Gaze din București. Între 1951 și 1955 îl găsim profesor la Facultatea de Matematică și Fizică, după care devine șeful Catedrei de fizică a Institutului Politehnic din București.

Cu siguranță, cea mai importantă realizare a Laboratorului de Metode Optice în Fizica Nucleară, condus de Agârbiceanu, a fost primul laser românesc. În luna octombrie 1962, în laboratorul lui Agârbiceanu intra în funcțiune primul laser românesc. Acesta era un laser cu heliu-neon, realizat după un concept original, ce emitea în domeniul infraroșu al spectrului electromagnetic. Rezultatul a fost comunicat lumii științifice prin lucrarea „Contributions à l’étude des lasers aux gas” („Contribuții la studiul laserilor cu gaz”).

Se naște pe 27 martie 1908, la București. În 1926 Șerban Țițeica absolvă Liceul „Mihai Viteazul”, apoi se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București și, în 1929, obține două licențe: în științe fizice și chimice și în științe matematice.

Fiind interesat de fizica cuantică, Șerban Țițeica dorește să aprofundeze acest domeniu și din acest motiv, în 1930, pleacă în Germania pentru a urma cursuri doctorale la Universitatea din Leipzig. Între anii 1936-1937, Șerban Țițeica publică o serie de trei articole fundamentale, în care studiază procesul de frânare a unui fascicul de ioni trecând printr-un mediu.

Șerban Țițeica desfășoară o intensă activitate de cercetare, materializată printr-un șir lung de articole în care abordează subiecte diverse, cum ar fi: studiul radiației multipolare, propagarea căldurii, mecanica statistică clasică și relativistică etc. Între anii 1938-1963, Șerban Țițeica colaborează susținut cu Costin D. Nenițescu pentru elaborarea unor lucrări în domeniul chimiei organice. În prima dintre ele, aceștia stabilesc o relație între temperatura de topire și numărul atomilor de carbon, pentru seria alcanilor normali superiori. În celelalte lucrări este analizată cinetica unor reacții de alchilare a nucleului aromatic.

Se naște pe 22 februarie 1933, la Măgureni, județul Prahova. După școala primară, Justin Capră face gimnaziul la Liceul „Dumitru Barbu Știrbei” din Câmpina, urmat de studii liceale la Școala Tehnică de Petrol.

Aflat în armată, Justin Capră se gândea la o metodă să plece din cazarmă în oraș, fără să fie prins de superiori. Așa s-a născut prima sa invenție importantă, rucsacul zburător, a cărui primă variantă o realizează în 1956.

În 1964 construiește și un elicopter portativ pentru juniori, cu care face probe la Aeroportul Băneasa.

Nici domeniul transportului terestru nu scapă ingeniozității lui Justin Capră, care creează mai multe vehicule cu două, trei și patru roți. Cel mai cunoscut automobil al său este Soleta F – cea mai mică mașină din lume, cu un consum redus de benzină (0,5 l/100 km).

Prin anii 1970 Iustin Capră proiectează și o mașină nepoluantă, SARMIS, fără volan și fără pedalier, comenzile făcându-se de la un buton așezat pe carcasa fotoliului. Din această serie, modelul SARMIS EM 4K, cu o greutate proprie de 140 kg și greutatea acumulatorilor de 180 kg, atingea pe drum drept o viteză de 60 km/h.

Se naște pe 16 octombrie 1897, la București. Studiile secundare le face la Liceul „Gheorghe Lazăr” din aceeași localitate, pe care îl absolvă în 1915. La terminarea liceului vorbea fluent limbile franceză, engleză și germană. În tot acest timp, Alexandru Proca este puternic atras de matematică și devine corespondent al revistei „Gazeta matematică”. După susținerea bacalaureatului, se înscrie la Facultatea de Științe, Secția matematică, a Universității din București.

În 1933 își susține teza de doctorat cu titlul „Sur la Théorie relativiste de l’électron de Dirac dans un champ nul” („Despre teoria relativistă a electronului lui Dirac într-un câmp nul”).

Între 1936 și 1941 publică o serie de lucrări teoretice privind ecuațiile fundamentale care descriu particulele elementare cunoscute la acea dată, precum și ecuațiile fundamentale care descriu câmpurile bozonice vectoriale masive, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de ecuațiile lui Proca. Pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1943, în urma intervențiilor repetate ale unor reputați fizicieni portughezi, Alexandru Proca pleacă în Portugalia, unde a predat cursuri la Universitatea din Porto. În 1944, Royal Society din Londra și Amiralitatea britanică îl invită să participe la efortul de război al forțelor aliate. Astfel, ia parte la studiile asupra radarului, în cadrul misiunii științifice franceze.